Așa mi-aș începe discursul despre mine dacă aș fi într-o ședință pentru dependență, ca în filmele americane. Da, sunt dependentă. Dar e cu termen de valabilitate aici. Am avut o perioadă când eram dependentă de filme de aventură. Alta când mă vedeam mare scenarist. Citeam tot ce însemna teatru de Ionesco și făceam actualizări din scenariile sale. Asta prin liceu, când aveam impresia că zecele de la română mă definește ca om. Altă dată pictam într-atât de mult, încât după o perioadă aveam impresia că vasele de sânge sparte de pe ochi le-am pictat cu mintea.
Vara trecută am fost dependentă de singurătate. Nu din decizie personală, ci pentru că mai toate persoanele apropiate mie au decis că nu mă mai pot "valorifica" în vreun fel. În consecință, m-au dat la o parte.
Dar fie vorba între noi, niciodată n-am ieșit în evidență cu ceva special în fața celorlalți. Asta pentru că nu reușeam să îi fac să vadă ce văd eu. Sau să mă înțeleagă, pur și simplu. Nu m-am chinuit prea mult, pentru că nu credeam la vremea respectivă că a fi pe placul tuturor e unica opțiune. Eu o vedeam ca pe o alternativă. Dacă îți e frică să fii pe placul tău, te dai în spectacol în fața celorlalți să te placă ei. E un "must".
Am petrecut o vară în care mă duceam la practică pentru facultate (am cunoscut niște oameni uimitori acolo), veneam acasă, mă uitam la filme și seriale (you name it, I saw it) și citeam. Doamne, cât citeam. Era un fel de terapie pentru suflet. Așa, cum puteam. Prin metrou, pe telefon, pe laptop: mențineam în viață o dependență pozitivă. Asta ca să înlocuiesc prietenul care m-a părăsit după ceva ani împreună, buni amici care nu răspundeau la telefon pentru simplul fapt că "vorbesc prea mult", "sunt prea atașată de oameni", "vreau să dau sfaturi, dar nu le dorește nimeni", sau că ei "au evoluat, sunt mai bun decât tine, mă plimb în alt cerc social acum".
Intrasem într-o lume făcută din capitole. În care țipam de bucurie când personajul meu preferat ieșea victorios dintr-o situație disperată.
Banal? Poate. Dar măcar asta m-a ajutat să îmi transform frustrarea într-un zid. Și să las goliciune în rest. Mi-a fost bine. Și încă îmi este. Că n-am umplut golul. Și nici n-am obținut vreo victorie în viața personală.
Am realizat atunci că dependența mea de singurătate a fost dureros de silențioasă. Nu mă pot ascunde prea ușor de asta. E puternic sentimentul.
Numele meu e Denisa și sunt dependentă de singurătate. Da, sunt. Asta nu înseamnă că am devenit om de grotă. N-am avut curaj să scriu despre asta pe un blog mai devreme pentru că aveam impresia că nu mă ajută. Acum cred că e mai bine să recitesc idei care nu îmi dau pace decât să mă confrunt cu ele în mintea mea, zi de zi. Și văd că funcționează. Nu știu cum, dar funcționează.
Lumea din jur nu poate spune multe despre mine fiindcă, după cum am spus, nu am lăsat să se vadă foarte multe. Poate, cu ajutorul acestui blog o să descopere părticele din mine care să îi inspire și să zâmbească sau să fie puși pe gânduri.
Ludovico Einaudi - Fly*
