La 13 ani ești deja divorțat și văduv în același timp

Astăzi am decis să lenevesc pe Facebook mai mult decât era necesar. Din post în post, dau de un "update" al unei persoane din lista mea: "X is married to Y". Și X are 13 ani.

Mă uit la poza de profil. Este o fetiță. Accesez profilul și mă uit la secțiunea "about". Este clasa a 6-a. Are la secțiunea familie trecuți 'nșpe nume de puști mai mici sau mai mari decât ea drept "daughter-in-law", "nephew", "mother" etc.

Și mă opresc la poze. Și mă uit la una. Și încă. Și încă. Descrieri kilometrice despre eșec în viață, în dragoste, orgolii, dezamăgiri, înimi frânte. Și închid pagina. Simt că mă ia durerea de cap.  

Măi copii. 

Măi copii. Relaxați-vă. 

Aveți atâția ani în față să vă loviți de problemele astea. Nu mai stați cu nasul în telefon așteptând să vă dea mesaj băiatu' cu "Ke facy bby? :* :* :*".

Ușor, nu vă îmbujorați. Că în timp ce voi vă hliziți pe Facebook și vă plângeți de probleme practic inexistente, viața trece pe lângă voi. 

N-o să știti niciodată ce înseamnă să petreci o zi întreagă de vară afară, pe role, pe bicicletă, jucând rațele și vânătorii. Să veniți cu genunchii juliți sau pantalonii verzi de la iarba pe care ați stat când vă jucați fotbal. Aveți grijă, însă, îndreptați-vă părul! Și să vă dați cu rimel. Să nu uitați de un kilogram de parfum în freaza copy-paste de Smiley. 

Șțiti să puneți inimioare în comentariile de pe Facebook, dar nu știți să formulați un argument pentru compunerea la română despre Luceafărul. Știți să puneți citate din oameni celebri, dar nu știți cine au fost acei oameni sau ce au făcut ei. Știți să scrieți corect. Pardon. Nu știți să scrieți corect. "Numai raspund la nimic"; "Sti ce frumoasa estii frumoas-o". 

Faceți gură la părinți să vă cumpere haine noi, smartphone-uri. Dar nu știți să le apreciați. Să îi apreciați. Știți să le spuneți că smartphone-ul s-a învechit și vreți altul nou. Fără să luați în considerare munca de cal pe care a depus-o părintele vostru pentru acel simbol de măr mușcat.

Voi știți prea multe, n-aveți nevoie de sfaturile lor. Părinții sunt "fraeri". Voi sunteți atât, dar atât de deștepți. La 13 ani de viață pe Pământ. Nu știți să călcați un tricou. Dar voi sunteți descurcăreți. Puneți țara la cale cu vedetisme inventate. N-aveți nevoie să cunoașteți ce a scris Alexandre Dumas sau să citiți basmele alea (scrise de alți "fraeri") pe care le vedeți în filmele de la Disney. Voi vreți iubiri și despărțiri, vreți haine de la Zara și mașini de la Audi. Vreți viața Biancăi Drăgușanu sau a lui Cristiano Ronaldo. Că de ei sigur ați auzit. Eventual și câteva gadget-uri, ca să vă crească popularitatea și mândria de sine. Vă duelați în numărul de like-uri de la pozele de profil, dar nu vă puteți duela în a ține minte capitalele Europei. 

Unii dintre voi aveți cam de toate. Alții au mai puțin, dar au. Alții nu au. Trece timpul pe lângă voi. Bunicii vor pleca, prietenii se vor îndepărta de voi pe viitor, veți avea rateuri la școală (că nu e mișto să înveți; ai fi chiar prost să pui mâna pe caietul ăla de biologie), părinții vor trece prin momente grele și nu veți ști ce să faceți. Poate doar să aveți pretenții și să cereți. Că nu-i credeți când spun că nu au. Datoria lor e "să vă întrețină", nu? 

Dar e ok, voi sunteți buricul pământului. Aveți like-urile alea de la poza de profil să vă încălzească. Și prietenii ăia pe care de fapt nu îi aveți decât pe Facebook. 

Bravos, copii. Bravos. 

Vă spun copii pentru că asta sunteți, fizic vorbind. Psihic, sunteți la un nivel de unde nu vă pot pricepe. Sincer :) 

"Salut, numele meu este Denisa și sunt... "

Așa mi-aș începe discursul despre mine dacă aș fi într-o ședință pentru dependență, ca în filmele americane. Da, sunt dependentă. Dar e cu termen de valabilitate aici. Am avut o perioadă când eram dependentă de filme de aventură. Alta când mă vedeam mare scenarist. Citeam tot ce însemna teatru de Ionesco și făceam actualizări din scenariile sale. Asta prin liceu, când aveam impresia că zecele de la română mă definește ca om. Altă dată pictam într-atât de mult, încât după o perioadă aveam impresia că vasele de sânge sparte de pe ochi le-am pictat cu mintea.
Vara trecută am fost dependentă de singurătate. Nu din decizie personală, ci pentru că mai toate persoanele apropiate mie au decis că nu mă mai pot "valorifica" în vreun fel. În consecință, m-au dat la o parte. 
Dar fie vorba între noi, niciodată n-am ieșit în evidență cu ceva special în fața celorlalți. Asta pentru că nu reușeam să îi fac să vadă ce văd eu. Sau să mă înțeleagă, pur și simplu. Nu m-am chinuit prea mult, pentru că nu credeam la vremea respectivă că a fi pe placul tuturor e unica opțiune. Eu o vedeam ca pe o alternativă. Dacă îți e frică să fii pe placul tău, te dai în spectacol în fața celorlalți să te placă ei. E un "must".
Am petrecut o vară în care mă duceam la practică pentru facultate (am cunoscut niște oameni uimitori acolo), veneam acasă, mă uitam la filme și seriale (you name it, I saw it) și citeam. Doamne, cât citeam. Era un fel de terapie pentru suflet. Așa, cum puteam. Prin metrou, pe telefon, pe laptop: mențineam în viață o dependență pozitivă. Asta ca să înlocuiesc prietenul care m-a părăsit după ceva ani împreună, buni amici care nu răspundeau la telefon pentru simplul fapt că "vorbesc prea mult", "sunt prea atașată de oameni", "vreau să dau sfaturi, dar nu le dorește nimeni",  sau că ei "au evoluat, sunt mai bun decât tine, mă plimb în alt cerc social acum". 
Intrasem într-o lume făcută din capitole. În care țipam de bucurie când personajul meu preferat ieșea victorios dintr-o situație disperată. 
Banal? Poate. Dar măcar asta m-a ajutat să îmi transform frustrarea într-un zid. Și să las goliciune în rest. Mi-a fost bine. Și încă îmi este. Că n-am umplut golul. Și nici n-am obținut vreo victorie în viața personală. 
Am realizat atunci că dependența mea de singurătate a fost dureros de silențioasă. Nu mă pot ascunde prea ușor de asta. E puternic sentimentul. 
Numele meu e Denisa și sunt dependentă de singurătate. Da, sunt. Asta nu înseamnă că am devenit om de grotă. N-am avut curaj să scriu despre asta pe un blog mai devreme pentru că aveam impresia că nu mă ajută. Acum cred că e mai bine să recitesc idei care nu îmi dau pace decât să mă confrunt cu ele în mintea mea, zi de zi. Și văd că funcționează. Nu știu cum, dar funcționează.
Lumea din jur nu poate spune multe despre mine fiindcă, după cum am spus, nu am lăsat să se vadă foarte multe. Poate, cu ajutorul acestui blog o să descopere părticele din mine care să îi inspire și să zâmbească sau să fie puși pe gânduri. 

Ludovico Einaudi - Fly*